În arealul județului Constanța, primele urme ale activității umane au fost descoperite în peștera de lângă satul Gura Dobrogei (comuna Cogealac), urmate de vestigiile de la Cernavodă, aparținând Culturii Hamangia (mileniile IV-II î. Hr.), între care se remarcă celebrele figurine feminine ”Gânditorul și femeia lui”, specifice acestei culturii.
Căutând locuri prielnice pentru comerț și agricultură, navigatorii greci sfârșesc prin a se așeza pe coastele Mării Negre (Pontus Euxinos). Astfel, apar orașele Histria (întemeiat de ionieni în 657 î. Hr.), Tomis (secolul al VI-lea î. Hr.) și Callatis (întemeiat în secolul al VI-lea î. Hr. de dorienii din Heracleea Pontică), la care se adaugă mai târziu Axiopolis (lângă Cernavodă) și altele.
Mărfurile grecești pătrund din Dobrogea mai departe, pe o arie largă a teritoriului dacic. Amfore mari de Thassos, Rhodos sau Cnidos au fost descoperite în lunca Dunării, în munții Făgărașului, în Moldova, pe Siret și lângă Iași.
Primele știri despre sudul Dobrogei aparțin marelui istoric Herodot despre geții care, în Dobrogea, au înfruntat, în anul 514 î.Hr., uriașa armată a regelui persan Darius. Herodot consemnează că ”geții care se cred nemuritori…sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci”.
În veacurile următoare, geții și grecii au avut de înfruntat alte primejdii comune, prin apariția unor neamuri ostile (sciți, celți, bastarni etc.).
Epoca elenistică (secolele IV-I î.Hr.) consemnează progrese considerabile ale societății locale, în toate domeniile. În anul 300 î.Hr., regele geto-dac Dromihetes își apără țara de armatele lui Lisimach, învingându-le și luând prizonier pe fiul acestuia, Agatocles. În secolele III-I î.Hr. se remarcă alte căpetenii locale — Zalmodegikos, Rhemaxos — cărora Histria le plătește tribut, însă cel mai important este Burebista, întemeietorul primului stat dac centralizat și independent din anul 70 î. Hr.
Anul 29/28 î. Hr. înseamnă supunerea Dobrogei de către romani, pentru mai bine de șapte secole consecutiv. În anul 47, Ripa Traciae este anexată provinciei Moesia, ca în anul 86 d. Hr., în cadrul reformelor lui Domițian, să devină provincia Moesia Inferior, iar la sfârșitul secolului al III-lea d. Hr., sub Dioclețian, izvoarele să o menționeze cu numele de Scythia Minor.
Cohortelor romane cuceritoare le urmează coloniști din întreaga lume romană: Pannonia, Moesia, Dalmatia, Noricum, Raetia ș.a., care împânzesc provincia. Aduc cu ei limba, obiceiurile și credințele din cuprinsul imperiului. Romanizarea se reflectă în așezări rurale și urbane; cultura este omniprezentă, purtând puternica amprentă materială și spirituală a Romei. Se configurează o civilizație cu trăsături proprii, cu înfloritoare orașe-cetăți și sate.
Renunțarea la Dacia după 271 nu a însemnat și renunțarea, din partea Romei, la controlul ținuturilor nord-dunărene. Câtă vreme armatele imperiale vegheau limesul Dunării, Roma și apoi Constantinopolul nu au îngăduit migratorilor să-și așeze centrul puterii lor în spațiul carpato-danubian.
Până la prăbușirea frontierei dunărene în 602 d.Hr., sub presiunea triburilor slave, aceste regiuni rămân în sfera politico-militară, economică și culturală romană și apoi bizantină. Frontiera de la Dunăre dobândește o și mai mare importanță după proclamarea Constantinopolului, în 330 d. Hr., de către Constantin cel Mare, drept noua capitală a Imperiului Roman de Răsărit. Un factor esențial, care a întărit romanitatea nord-dunăreană, a fost creștinismul. În a doua jumătate a secolului I d.Hr., în Dobrogea (Scythia Minor), vine, potrivit tradiției, Sfântul Apostol Andrei, împreună cu ucenici ai săi, aducând și răspândind aici învățătura Evangheliei Domnului și Mântuitorului Iisus Hristos. Așa cum, înainte de a ajunge pe țărmul dobrogean al Mării Negre, Sfântul Apostol Andrei a întemeiat, în drumul său misionar, episcopii (Bizanț și Odessos), tot astfel și în orașul Tomis, cel mai important centru politic militar, economic, comercial și cultural al lumii romane din zona întregului țărm vestic al Mării Negre, va fi rânduit un episcop, precum și în alte orașe pontice din Dobrogea (Histria, Callatis), ca și în orașe din interiorul provinciei. În anul 313, creștinismul devine religie recunoscută în tot Imperiul Roman prin Edictul de la Milano al împăratului Constantin cel Mare.
Nevoită permanent să se apere, autoritatea bizantină înmulțește unitățile militare, construiește sau menține fortificații puternice ca acelea de la Păcuiu lui Soare, Capidava, Hârșova și produce adevărate revirimente în străvechile colonii Tomis și Callatis.
Urmele civilizațiilor greco-romane și bizantine sunt evidente și pe întreg spațiul constănțean, dar la fel de evidente și de numeroase sunt și mărturiile privind existența populației autohtone, care a supraviețuit tuturor vicisitudinilor istoriei și a continuat să existe neîntrerupt pe meleagurile sale — descoperirile arheologice de la Ostrov (secolele VIII-IX), Castelu și Satu Nou (secolele IX-X), Pantelimonu de Sus (secolul al X-lea), Capidava (secolele X-XI) etc. Remarcabilă este descoperirea unui urcior nesmălțuit la Capidava (secolul al X)-lea pe care se păstrează, încrustat, numele Petre — ce constituie o prim mențiune scrisă despre românii dintre Dunăre și Marea Neagră.
Formațiunile politice din secolul al XI-lea, având conducători pe Tatul, Satza și Sestlav și-au continuat aspirațiile spre independență, fiind însă întrerupte de marea invazie a mongolilor, care și-au instituit dominația politică asupra principalelor centre economice ponto-danubiene.
Odată cu slăbirea dominației mongole, către mijlocul secolului al XIV-lea, micile formațiuni politice existente încearcă o unificare a lor, constituindu-se într-un organism statal dependent de Bizanț, cunoscut sub numele ”țara Cavarnei”. Având conducător pe Balica și apoi pe fiul acestuia, Dobrotici, acesta intervine în evenimentele din Bizanț, favorizând acordarea titlului de strateg lui Dobrotici și apoi cel de ”despot”, în 1357. Dobrotici este acela care și-a întins stăpânirea asupra întregului teritoriu dintre Dunăre și Mare. Acestui Dobrotici trebuie să-i fi urmat fiul său, Ivanco, omorât de turci în luptele ce aveau să marcheze de acum încolo viața Dobrogei (numită așa după numele lui Dobrotici). În acest context, Dobrogea va fi pierdută pentru acești conducători locali și ”recuperată”, nu pentru mult timp de Mircea cel Bătrân (1386-1418), împreună cu Dristra. În două documente latine (1390 și 1391), Mircea cel Bătrân se intitulează ”terrarum Dobrodicii despotus”.
Dobrogea a fost din nou pierdută, în favoarea turcilor, după lupta de la Rovine (1394) și recâștigată de Mircea cel Bătrân, la 1404, când se intitula ”mare voievod și domn…stăpânind și domnind peste toată țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și spre țările tătărăști și Amlașului și Făgărașului herțeg și domn al Banatului Severinului și de amândouă părțile pe toată Podunavia, încă și până la Marea cea Mare și stăpânitor al cetății Dîrstorului”, dar nu pentru multă vreme, căci Dobrogea avea să fie pierdută iremediabil până la 1878.
Dobrogea avea pentru otomani o importanță strategică aparte. Ea asigura legătura permanentă pe uscat cu Hanatul Crimeii, important furnizor de trupe auxiliare pentru armata otomană, constituia o bază permanentă și sigură împotriva Poloniei și, mai târziu a statului rus și supraveghea atitudinea Țărilor Române, aflate sub suzeranitate turcească. Sunt distruse toate fortificațiile de la țărmul Mării Negre, devenită ”lac turcesc”. În schimb întăresc sistemul de cetăți de la Dunăre: Nicopole, Silistra, Hârșova.
Școala și biserica au fost, în condițiile stăpânirii otomane, un sprijin moral deosebit de puternic, fiind susținute de domnitorii munteni și moldoveni. Una dintre cele mai vechi școli românești din timpul dominației otomane a fost cea de la Turtucaia, înființată în 1774. La 1850, Ion Ionescu de la Brad întâlnește sate compacte românești de-a lungul Dunării, remarcând în lucrarea sa ”Excursion agricole dans la plaine de la Dobrodja” (Constantinopole, 1850) și în scrisorile către Ion Ghica, faptul că românii constituiau principala forță a producției agrare și animaliere din Dobrogea. El consemnează de asemenea, biserici la Seimenii Mari, Cochirleni, Rasova, Dăieni etc., dar și dascăli care predau carte românească.
Războaiele ruso-turce din secolele XVIII-XIX au folosit teritoriile Principatelor Române, inclusiv pe cel al Dobrogei, ca ”teatru de război”, cu repercusiuni nefaste pentru locuitorii săi.
La 1/13 iulie 1878 prin Tratatul de la Berlin, încheiat în urma Războiului de independență din 1877-1878, marile puteri recunoșteau independența totală a României față de Imperiul Otoman și atribuiau României Dobrogea, formată din insulele care alcătuiau Delta Dunării, sangiacul Tulcei cu districtele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârșova, Kiustenge și Medgidia, precum și ținutul ”la sud de Dobrogea” până la o linie care pleca de la vest de Silistra și până la Mangalia.
Tânărul regat (la 14/26 martie 1881 Parlamentul proclamă România regat și, la 10/22 mai, în același an, Carol I adoptă titlul de rege) încearcă să-și pună în valoare toate atuurile de care dispunea. El se găsea așezat la Gurile Dunării, ceea ce reprezenta un important avantaj economic și strategic. Fluviul era navigabil pentru vase al căror tonaj putea atinge 6.500 de tone. Cea mai mare parte a comerțului exterior al României se făcea pe Dunăre.
Un alt însemnat avantaj economic și strategic era așezarea la Marea Neagră (țărmul Dobrogei 240 km). Un grup de ingineri români, în frunte cu Anghel Saligny, modernizează portul Constanța. Legarea acestui port cu restul țării în 1895, an în care inginerul Saligny termină construcția podului peste Dunăre de la Cernavodă, pe atunci cel mai lung pod din Europa, a lărgit dintr-odată capacitatea comercială a Constanței, devenit cel mai mare port al țării, și perspectiva comercială a României.
În urma Războaielor balcanice (1912-1913), prin Pacea de la București și sudul Dobrogei, județele Durostor și Caliacra revin la patria-mamă (Cadrilaterul). Aceste două județe vor fi pierdute în septembrie 1940 în favoarea Bulgariei.
Complexul evenimentelor internaționale legate de Primul Război Mondial determină România să intre în această mare confruntare. În ciuda rezistenței puternice, din august-octombrie 1916, sunt ocupate pe rând Agigea, Topraisar, Cobadin și mai apoi, orașele Constanța, Mangalia, Cernavodă. Întregul județ intră sub stăpânire străină timp de doi ani, care va înceta în 1918, în condițiile înfrângerii Puterilor Centrale.
Desăvârșirea statului național român, în 1918, antrenează un întreg ansamblu de reforme economice și politice, România intrând într-o nouă etapă a dezvoltării sale, cu urmări pozitive asupra județului Constanța.
În cursul unor confruntări puternice, în perioada 22-28 august 1944, trupele germane sunt înfrânte în zona ”Cișmea” din Constanța, la Valu lui Traian, Cernavodă, Hârșova, Sinoie, Mihai Viteazu etc.
Pentru a fi în permanență la curent cu ultimele noutăți și informații din orașul tău, urmărește-ne pe Facebook.
